Henrietta Leavitt a făcut o descoperire importantă în astronomie la începutul secolului XX, care a avut un impact semnificativ asupra înțelegerii noastre despre Univers.

Henrietta Leavitt a descoperit relația perioadă-luminozitate pentru stelele variabile Cefeide.

Ea a observat că anumite stele, numite Cefeide, își schimbă periodic strălucirea.

A remarcat că există o relație directă între perioada acestor variații de strălucire și luminozitatea reală a stelei.

Stelele cu perioade mai lungi de variație erau în mod constant mai luminoase decât cele cu perioade mai scurte.

Această descoperire a permis astronomilor să determine distanțele până la stele și galaxii îndepărtate, deoarece:

• Cunoscând perioada de variație a unei Cefeide, se poate estima luminozitatea sa reală.
• Comparând luminozitatea aparentă (cum pare de pe Pământ) cu luminozitatea reală, se poate calcula distanța până la stea.

Descoperirea lui Leavitt a devenit un „etalon cosmic” pentru măsurarea distanțelor în Univers, permițând dezvoltări ulterioare majore în cosmologie, inclusiv demonstrarea de către Edwin Hubble că Universul se află în expansiune.

Înainte, obiectele cerești erau descoperite prin paralaxă. Pentru a calcula distanța până la o stea cu ajutorul paralaxei, ne imaginăm un triunghi format din:

• Vârful 1: Poziția noastră pe Pământ la un moment dat.
• Vârful 2: Poziția noastră pe Pământ la 6 luni mai târziu (după ce Pământul s-a deplasat pe orbită).
• Vârful 3 (sus): Steaua pe care o observăm.

Totuși, metoda paralaxei are limitări. Este precisă doar pentru stelele relativ apropiate, deoarece unghiul de deplasare devine extrem de mic pentru stelele mai îndepărtate. Aici intervine contribuția lui Leavitt.

Efectul Leavitt a stat la baza lucrărilor lui Edwin Hubble, care a folosit Cefeidele pentru a demonstra că universul este în expansiune și pentru a calcula constanta lui Hubble, o valoare importantă în cosmologie, și în aflarea vârstei universului nostru.